Abuzurile la care sunt supuse afacerile din industria HoReCa din România au fost legalizate și apoi susținute de cei care astăzi formeză coaliția de guvernare

Conform legii, fiecare unitate de cazare este obligată să aibă televizor cu cablu pentru a-și desfășura legal activitatea hotelieră din România.

Ce este în neregulă aici?

Firmele deja plătesc abonamentul TV, abonament care este mai mare decât abonamentul casnic. În abonamentul respectiv ar trebui incluse toate taxele către artiști. Altfel, este un abuz ca firmele să aibă un alt tarif pentru același serviciu.

La cumpărarea oricărui produs, când se emite o factură aceasta redă valoarea produsului, NU calitatea cumpărătorului!

Deci, avem primul abuz pe care statul îl tolerează!

În realitate, majoritatea turiștilor NU se mai uită la canalele de televiziune. Platformele de streaming au cucerit călătorul. Turiștii străini, dar și români, folosesc televizorul doar pentru a se conecta la contul lor de Netflix, Youtube sau alte platforme asemănătoare.

Deși acest serviciu nu se folosește, unitățile de cazare nu pot renunța la el, pentru că statul prin deciziile legislative a creditat anumite asociații să ceară o „taxa de protecție” de la aceste companii.

Aici, avem un al doilea abuz pe care statul îl face. Așa, ca niște mici mafioți acoperiți de mantia legii, susțin astfel de taxe.

Aceste  ONG-uri nu au o reglementare adaptată real la numărul de camere, astfel încât scopul clar este acela de a nimicii afacerile mici.

Exemplu: la CREDIDAM găsim același tarif și pentru unitățile cu o cameră și pentru cele cu 50 de camere.

Pe cine lovește această reglementare tolerată de autorități? Românul de rând, care încearcă să își dezvolte o mică afacere locală. Este obligatoriu ca și la o casă de vacanță cu un dormitor să se plătească aceeași taxă ca și la un hotel cu 50 de camere.

• Lipsa facturilor! Taxele sunt cerute, dar nu se emit facturi.

Penalizările sunt calculate la facturi inexistente și unitățile de cazare sunt terorizate de CREDIDAM și amenințate cu poliția economică atât timp cât nici măcar nu există emis obiectul plății, adică factura.

Aceasta este România în care se creează metodologii, doar ca să mai existe încă un mijloc prin care firmele să fie abuzate.